Îmbătaţi cu vorbe

Când e vorba de public speaking, există două categorii de oratori: cei pe care trebuie să-i împingi în faţa microfonului şi cei pe care trebuie să-i împingi din faţa lui. Surprinzător, mulţi din cei din prima categorie ajung foarte repede, după ce descoperă satisfacţiile pe care ţi le poate oferi vorbitul în public, să schimbe categoria şi să treacă de la stadiul de persoane care în ruptul capului nu ar lua cuvântul în public, la cel de a nu se mai opri din vorbit nici măcar când e clar că nu mai au nimic de spus. Probabil aţi întâlnit destui oameni care, închişi în ei de obicei, devin extrem de volubili după câteva pahare cu alcool ce par să le dezlege limbile într-un mod de-a dreptul miraculos. Nu întotdeauna, însă, ceea ce vei afla de la aceştia ţi se va părea şi interesant, ba la un moment dat vei tinde chiar să-i cataloghezi drept pisălogi, sătul de vrutele şi nevrutele pe care le îndrugă ori de insistenţa cu care se agaţă de un subiect, oricare ar fi acela.

Ei bine, pentru unii vorbitori, experienţa de a rosti un discurs în public poate provoca senzaţii similare, ceea ce îi va determina şi să reacţioneze în aceeaşi manieră, vorbind şi vorbind şi vorbind, fără să le pese dacă publicul apreciază sau nu speech-ul lor. În astfel de situaţii, publicul se transformă din personaj principal al discursului într-un simplu spectator al monologului susţinut de un vorbitor care ajunge să se creadă centrul universului. Ca spectator, poţi avea, însă, opinii despre spectacol şi, dacă vorbitorul întrece limita, poţi chiar reacţiona, sugerându-i prezentatorului, mai discret sau mai ferm, că e cazul să pună punct reprezentaţiei. Iar dacă nu înţelege de bună voie, probabil  că se va găsi un organizator care să-l ajute să o facă, împingându-l din faţa microfonului pentru a face loc altcuiva.