Nenea Iancu şi oratoria

Personajelor lui Caragiale li se pot reproşa multe: că sunt imorale, mincinoase, oportuniste ş.a.m.d., însă niciunul, nici măcar unul singur nu este plictisitor. Fiecare stârneşte o reacţie  din partea publicului, fie el şi cea mai lipsită de însemnătate dintre figurile ce apar în piesele şi schiţele lui nenea Iancu. Nu-i putem nega, deci, lui Caragiale, simţul interesantului, ştiinţa de a da viaţă textelor sale, de a însufleţi atmosfera. Dacă-i pe-aşa, atunci să învăţăm de la el ce trebuie făcut pentru a anima un discurs, mai ales că are şi un text savuros pe tema asta. Se cheamă "Decadenţă" şi în el Caragiale îşi exprimă, jumătate în glumă, pe trei sferturi  în serios, dar tot timpul caustic, dezamăgirea cu privire la discursurile politicienilor vremii:
"Asta e opoziţia? Astea sunt întruniri de opoziţie?Oratori cari vorbesc ca toți oamenii, liniștiți de parcă n'ar fi la guvern un partid adversar, desbătând cu sânge rece ca la Academie, ba încă permițându-și a face și glume și spirit. Auzi glume și spirit când ești în opoziție!
Niciun orator nu se bate cu pumnul în piept. Niciunul nu răstoarnă sfeșnicele, nu sparge tribuna, nu-și taie mâna în țăndările paharului spart. Niciunul nu-și mai scoate brațul din umăr printr'un suprem gest patriotic.
Nimic din toate astea.(...) 

D. N. Filipescu îmi face doctrina unui curent sănătos de judecată publică, în care să nu mai fie posibilă minciuna și fraza goală.
Dd. Tache Ionescu și Disescu vorbesc la tribună ca de pe catedră, cu cărți și citate din autorii străini, cu teorii moderne, cu desbateri academice.
D. Panu face satire, glume și spirit pe socoteala guvernului, susținându-mi că sunt situațiuni, în viața popoarelor ca și a indivizilor, când nu se poate vorbi decât în bătae de joc.
Și acești domni oratori pretind să mă convingă cu metoda d-lor rece, care n'are alt merit decât logica și înțelesul. Dar eu sunt copilul școalei clasice a opoziției liberale! mie nu-mi trebue logică, nu-mi trebue înțeles! Pentru astea merg eu la o întrunire publică a opoziției? Eu caut emoțiune, excitațiune, iritațiune!
(...) Eu nu cer dela orator să mă lumineze - îi pretind să mă'ncălzească. Oratorul trebue să vină la tribună fioros ca un leu, și când o striga odată Fraaților ! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n'are voie să spună nimic dela tribună; dar trebue să mă'nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creerul de pereții capului prin salturi enorme de propoziții, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde și spontanee, până m'o năuci, până m'o face să scrâșnesc din dinți și să strig ca un turbat: sus poporul! Iată ce înțeleg eu prin orator."