Spaţiul politic este o scenă încăpătoare, pe care evoluează tot felul de personaje. Printre ele, şi unele care atrag atenţia prin discursul lor, prin abilităţile lor oratorice, fiind capabile să stârnească entuziasmul maselor de alegători . Există, însă, şi în rândul acestora, două categorii. Oratorul vulgar, politicianul temător, despre care Gustave Le Bon spune că "nu ştie decât să flateze servil mulţimea şi să-i accepte orbeşte dorinţele", e specia cea mai răspândită.
E genul de orator care vorbeşte despre popor, despre ţărişoara lui,
despre slugile străinilor si asupritorii neamului, despre cum suferă el
de mila celor săraci si cum va lupta el pentru prosperitatea tuturor,
orice ar putea atrage simpatia publicului. Genul de politician care,
odată ajuns unde şi-a dorit, va uita tot ce a promis şi se va
folosi la fel de iscusit de vorbe pentru a explica de ce
n-a făcut nimic: pentru că străinii şi comploturile, duşmanii poporului
şi aserviţii acestor nu l-au lăsat s-o facă.
La polul opus, spune Le Bon, se află adevăraţii oratori, cei capabili "să seducă mulţimea, care apoi nu va mai avea decât o opinie, cea a seducătorului, şi doar o dorinţă, dorinţa acestuia." Pe cât de greu, însă, e de descifrat mecanismul seducţiei acestora, la fel de greu sunt şi de găsit astfel de oratori. Când aceştia, însă, apar pe scena publică, puteţi fi siguri că prezenţa lor nu va trece neobservată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu