De ce nu-i frumos să arăţi cu degetul?

O lecţie învăţată încă din copilărie spune că nu e frumos să arătăm cu degetul. Chiar dacă e  vorba de cel arătător. Consemnat şi de manualele de bune maniere, sfatul se referă, însă, doar la persoane. Poţi folosi, deci, arătătorul pentru a arăta cuiva direcţia înspre care trebuie să meargă ori un obiect pe care ţi-l doreşti. Nu e, însă, niciodată permis să-ţi îndrepţi arătătorul înspre interlocutor. Imaginaţi-vă că în locul degetului aţi avea în mână un indicator ca acela pe care-l foloseau profesorii la şcoală pentru a vă arăta unde se găsesc râurile şi munţii pe hartă. Cu siguranţă nu ar da bine să-l îndreptaţi înspre cineva. Cum poţi, însă, proceda când ai de a face cu un public numeros, dar trebuie să i te adresezi într-un anumit moment unei singure persoane?

Dacă îi cunoşti numele, e perfect, e suficient să i-l rosteşti şi va fi evident cui te adresezi. Dacă nu eşti într-o astfel de situaţie, poţi totuşi găsi un element distinctiv (o eşarfă roşie sau o cămaşă galbenă, o cravată mov sau o jachetă verde) şi-ţi poţi formula intervenţia în funcţie de acel element de identificare, adresându-te doamnei cu eşarfă roşie ori domnului cu cămaşă galbenă. Totodată, în cazul în care te poţi apropia de cel căruia te adresezi, ai şi această variantă, de a te duce lângă el şi a i te adresa de aproape, eliminând astfel orice confuzie privind identitatea intelocutorului. Orice variantă ai alege, poţi fi sigur că va fi mai inspirată  decât cea de a arăta cu degetul pe cineva.