Paradoxal, chiar cei care au transformat oratoria într-o artă, anticii, o tratau deopotrivă ca o pe o ştiinţă, încercând să identifice ecuaţia discursului perfect, căutând să-i afle acestuia structura şi să găsească formule potrivite în diferite împrejurări. Multe dintre ele sunt valabile şi în zilele noastre, inclusiv formula după care îşi structurau discursurile vorbitorii antichităţii. Potrivit acesteia,
exordium-ul (prima parte a discursului) urmărește câştigarea atenţiei şi
bunăvoinţei auditorului, fiind imediat urmat de
propoziţiunea care constă în formularea temei discursului în termeni clari şi concişi.
Pentru ca publicul să poată urmări cu uşurinţă tema, oratorii practicau diviziunea (împărţirea temei în câteva capitole majore, tratate separat, dar subscrise subiecului principal).
Narațiunea este partea discursului în care oratorul dezvoltă tema și confirmă
cele anunţate prin exordiu şi prin propoziţiune. Potrivit anticilor, ea trebuie să întrunească trei calități esențiale, fiind în acelaşi timp concisă, clară și verosimilă.
În argumentație, vorbitorul probează tot ce s-a spus în propozițiune şi s-a dezvoltat în naraţiune, pentru ca în
peroraţie (epilogul discursului) să sintetizeze tot discursul într-o manieră motivantă pentru public.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu