O joacă de copil

Ca să te asiguri că publicul va înțelege ce vrei să-i prezinți, încearcă să-ți imaginezi că te-ai adresa unui copil inteligent. Ia în calcul faptul că, probabil, subiectul nu-i este familiar și că, la fel ca oricare alt copil, se plictisește repede dacă nu reușești să-l captivezi, că, pe de altă parte, îi plac poveștile, dar și, de asemenea, că nu va ezita să îți pună întrebări când nu va înțelege ceva. 

Oferă-i, așadar, informațiile esențiale, fă-o într-o manieră care să-l captiveze, cu exemple și povești, și fii de asemenea pregătit să răspunzi competent întrebărilor sale. Dacă faci toate astea, poți fi sigur că, indiferent de vârstă, publicul  va înțelege și aprecia prezentarea ta.

Mai multe feluri de întrebări

Un discurs conține deseori și o serie de întrebări. Nu toate, însă, sunt la fel, iar cele mai multe nici măcar nu așteaptă un răspuns din partea publicului. Există, de pildă, întrebările retorice (care au scopul de a întări pledoaria oratorului) sau întrebările "ca la școală" (Eu întreb, eu răspund!). O altă categorie este, însă, cea a întrebărilor persuasive, care, deși dau impresia de întrebări deschise, mizează pe un singur răspuns din partea asistenței. Unul din cele mai cunoscute exemple este acela al călugărului care obține încuviințarea starețului de a fuma în timpul studiului.

Povestea spune că doi călugări se plimbau prin grădina mânăstirii, citind și comentând pasaje din Biblie. Simțind nevoia să fumeze, dar dorind să se asigure că nu încalcă vreo regulă, cei doi decid să se adreseze starețului. A doua zi, unul dintre ei îl vede cu uimire pe celălat fumând în timp ce citea Biblia: “Mie starețul mi-a interzis să fumez, ție cum de ți-a permis?” ”Nu știu… Ce l-ai întrebat?” ”L-am intrebat dacă pot fuma în timp ce citesc Biblia.”  ”Vezi, aici ai gresit. Eu l-am întrebat dacă pot să citesc Biblia în timp ce fumez!" Când pui întrebări, așadar, amintește-ți povestea celor doi călugări, pune-te în locul publicului și formulează-ți enunțurile astfel încât să obții exact reacția pe care o dorești.

Ce criterii ai?

Unul din principalele instrumente de care se folosesc jurnaliștii pentru a ierarhiza știrile și a-și stabili prioritățile este un set de criterii, pe baza cărora evaluează fiecare întâmplare susceptibilă să devină material de presă. Printre ele se află proximitatea temporală (cât de nou este evenimentul?) dar și spațială (s-a petrecut aici sau peste șapte mări și țări), ineditul (este ceva ieșit din comun? sau e un fapt banal?), notorietatea celor implicați, amploarea evenimentului și impactul acestuia (câți oameni sunt/vor fi afectați și în ce mod?), dar și caracterul complet al informației (în ce măsură există suficiente informații pentru a putea vorbi despre acest subiect?).

Criterii similare pot fi, însă, folosite la fel de eficient și de către vorbitori, când își aleg tema. Utilizându-le, șansele de a alege un subiect care să suscite interes vor crește simțitor și, cu cât tema aleasă corespunde mai multor criterii din cele enunțate, cu atât mai atent va fi publicul vostru.

Un gen minor?

Vorbitorii publici ar avea multe de învățat de la epigramiști. Considerat un gen minor, epigrama nu este totuși la îndemâna oricui. Pentru a scrie o epigramă, autorul trebuie să fie capabil să surprindă esența unei situații sau a unui personaj, astfel încât să poată exprima tot ce are de spus în doar câteva versuri.

Cu alte cuvinte, un epigramist trebuie să-și cunoască bine subiectul, să fie concis, dar și să aibă umor. Cunoașteți vreun vorbitor care ar putea reuși fără aceste abilități?

Dincolo de nori

Un speech are multe în comun cu o călătorie cu avionul. Şi vorbitul în public, dar şi zborul îi sperie pe mulţi, chiar dacă există statistici potrivit cărora călătoriile cu avionul sunt mai sigure decât cele pe autostradă, iar numărul vorbitorilor linşaţi în urma unor discursuri proaste este nesemnificativ. La fel, deşi se tem, mulţi oameni îşi iau în cele din urmă inima în dinţi şi se urcă în avion, iar alţii trec peste toate temerile şi vin în faţa publicului pentru a ţine o prezentarea. Şi în cazul zborului, dar şi în cel al unui speech, începutul şi finalul sunt cele mai importante şi presupun cele mai multe emoţii. Se ştie că decolarea şi aterizarea sunt, în general, cele mai critice momente şi necesită cea mai mare atenţie din partea pilotului.

În mod similar, vorbitorul trebuie la rândul său să acorde o atenţie sporită introducerii, pentru a capta atenţia, şi finalului, pentru a-l face memorabil. Pe parcurs pot interveni şi turbulenţe, dar în general călătoria/prezentarea implică multe momente plăcute, fie că e vorba de imaginile pe care le poţi admira prin hublou sau de cele create de vorbitor, iar dacă încheierea/aterizarea este reuşită, puteţi fi siguri că vor exista, în ambele situaţii, binemeritatele aplauze!

Riscurile celebrității

Vorbitorii experimentați nu sunt câtuși de puțin scutiți de riscul de a greși. Aș spune chiar dimpotrivă. Căpătând tot mai multă încredere în ei înșiși, aceștia vor fi tentați tot mai mult să ignore criticile celorlalți, precum vedeta unei echipe de fotbal care, chiar și după o evoluție modestă,  nu va lua în serios comentariile mai puțin favorabile ale unor spectatori. Mai mult, cu cât vorbitorul are mai multă notorietate, este mai cunoscut și mai respectat, cu atât mai puțini vor fi cei care vor îndrăzni să îi atragă atenția atunci când greșește.

Astfel în loc să aibă parte de observații pertinente, el va fi felicitat și lăudat indiferent de prestație, ratând, deci, șansa de a îndrepta ce n-a făcut cum trebuie! Fiți, așadar, receptivi la critici, aveți grijă să existe în preajma voastră și oameni capabili să vă spună adevărul și nu încetați niciun moment să vă puneți problema ce puteți îmbunătăți în discursurile voastre!

Spune-o cum trebuie!

Una din cele mai simple metode de a-ți antrena vocea pentru vorbitul în public este să faci efortul de a rosti toate sunetele cuvintelor de fiecare dată când vorbești. Din grabă sau comoditate, cei mai mulți lăsăm în aer finalul unor cuvinte sau "înghițim" anumite sunete, contând pe capacitatea interlocutorului de a decodifica mesajul nostru, în ciuda literelor "lipsă". Imaginați-vă, însă, că ați transcrie un asemenea mesaj așa cum se aude el. L-ați trimite cuiva așa? cu litere mâncate și cuvinte nearticulate? Probabil că nu!

Discursul public presupune o disciplină similară, iar ceea ce poate fi trecut cu vederea într-o discuție particulară, nu va trece neobservat într-un speech. Rostirea clară a cuvintelor trebuie, însă, să devină pentru un vorbitor public la fel de naturală ca mersul pe jos, astfel încât oratorul să se poată concentra asupra altor aspecte ale discursului. Iar pentru a deprinde acest bun obicei, cea mai simplă metodă rămâne, de departe, cea enunțată mai sus: când ai ceva de spus, spune-o nu doar cu toate cuvintele, ci și cu toate literele acestora!